Africa din mine


„În fiece dimineață, o antilopă se trezește în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede decât leul dacă nu vrea fie mâncată, ca a doua zi să se gândească la a doua zi.

În fiece dimineață,  un leu se trezește în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede decât antilopa dacă nu vrea să moară de foame, ca a doua zi să se gândească la a doua zi.

În fiecare zi, cineva se trezește și nu numai  în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede  dacă vrea ca a doua zi să se gândească la…  a doua zi”!

Am găsit replica asta la sfârșitul unui film, nu mai știu care, m-a marcat nu acțiunea în sine, ci aceste cuvinte. Animalelor le este simplu, știu că-n fiece zi trebuie să facă ceva, să fugă, să rumege sau să rupă, să sfâșie, ori să moară.

Mie ce-mi este hărăzit în astă Africă?

În fiece dimineață mă trezesc și după scurta-mi conversație cu Mântuitorul, dau leului dintr-o bucată de antilopă, sub formă de cafea și fum de țigară, apoi fug. Fug spre vremelnicele-ndatoriri ce mi se pare că de la mine leul lumii le așteaptă; astfel, dau iar jertfă bucata de antilopă pe altarul cotidienei nebunii. Bucăți din mine răsfrânte-n timp și semeni. Alerg apoi spre magazine, atenta antilopă din Africa cea mare nu are a se teme decât de leii cei flămânzi, flămânzii-mi prădători mă-mbie în suave măști pe palide fețe cu marfa lor, ei nu vor carne, ei o vând, ar vinde și suflete, dar nu le stă în putere; pe bani cumperi doar marfă și ei în asta se afund. Parcursul vieții te face să întâlnești mulți oameni și dintre ei există o persoană care nu este ca toate celelalte. Este acel cu care ai putea să vorbești ore în șir și să nu te plictisească,  acel căreia ai putea să-i spui lucruri fără să te judece, acel pe care nu-l vei lăsa să-ți scape niciodată.

Mai apoi, alerg de hienele flămânde ce pândesc; ele nu au curajul leului să atace, nu fug după pradă, ci așteptă un dărab de hoit pe care vremea-l lăsase în urmă-i, eu l-am uitat, dar ei îl aduc pe tapet, dându-i trecutului valoarea zilei de actual, de hrănesc hienele mele cu amintirile ce dor, au sadica plăcere de a veni în haită să-nfulece. Trăiesc din trecut ca să nu poată vedea viitorul, sunt prea mici și slabe pentru ziua de azi, de privit în ochi, nici vorbă să te poată privi, nu au demnitate, ele doar îți mănâncă nervii tocând ce a trecut, dorindu-te jos acolo în cloacă, că doar, cum poți tu să nu fi parazit când ele sunt, de ce să ridici capul, de ce să fi tu însuți, de ce să alergi spre mai bine, când trebuie să te ferești de hiene? Astfel, mai dau leului un crâmpei de antilopă, un ceva scris să poată citi. Aci, în Africa din mine, în fiece dimineață, un leu rage ca antilopa să fugă, cum și eu fug.

La amiaz’, fug din căldura Africii, mă trag la hodină, dar leul, leul nu se oprește, mai vrea hrană, el, prădătorul, nu cere, vine și o ia. Din liniștea-mi sufletului rămâne o scrijelitură, din tot se-nfruptă el. Îmi ia, hapsânul și foile scrise și gândurile ce nu au prins viață. Încercări mentale de răzvrătire, mai bine zis repunere în adevăr, nu leul a trăit în locul meu, el lasă acvilelor din hoitul de povești și vorbe, fără să simtă o singură clipă ce am simțit eu.

Seara, ei, seara, nu știu ce va mai face leul, sunt doar la amiaza Africii dinlăuntru-mi; las Timpul să decidă de va mai fi o seară și o zi a sufletului meu. O certitudine am din fugă-mi reținută: o să-l ascult doar pe cel ce-mi vorbește cu ochii, o să-l înțeleg doar pe cel ce îmi atinge sufletul fără ocolișuri și o să mă implic doar atunci când am încredere deplină în cineva. Și mâine:… „de va mai fi mâine… o să mai dau și mâine prinos de rugă Creatorului și jertfă de cuvinte-nsâgerate leului.”

Antilopele Africii fug zilnic, dar nu zilnic un leu se hrănește cu ele. Însângerate vremuri, sofisticatul leu. Cu toată-mi fuga în Africa mea, am iubit, am pierdut. Mi-a fost dor și milă, dar am rănit, am avut încredere, dar am făcut greșeli. Din toate acestea, cel mai important, am învățat! Am învățat să mulțumesc zâmbetului ce-mi face ziua lumină, am învățat să mă ridic atunci când cad și de cad, iar să o iau de la capăt pentru că nimic nu mă oprește să stau drept, cum nimic nu mă oprește, căzut fiind, să stau în tină. Am învățat că trebuie să știu să mor și să-nviez în fiece zi, deoarece viața-i continuă moarte…

În fiece zi, în Africa, o antilopă fuge de un prădător, cum în fiece zi, Africa-mi  renaște.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Îmi este greu să înţeleg omul


Îmi este greu să înţeleg omul.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Bucurii de jaf și pulbere (bacoviana realitate)


Un zâmbet și un buchet de ghiocei. Of da, un zâmbet de copil și un buchet de ghiocei! Atât îmi doresc în astă dimineață, tânjesc să văd copii râzând să-mi umplu sufletul cu atât de multă căldură încât să uit că suntem la începutul lui April și nu am de unde să găsesc buchetul de ghiocei.
Bucuriile de zi cu zi vin din bucăți, bucată din cel din jurul meu răsfrântă în mine astfel părtășia bucuriei tale se întregește în bucuria mea, nu pot fi bucuros pe deplin dacă tu ești trist, prunc mic cu ochii căprii. Bună dimineața de o altă zi. Zi în care mă reîntâlnesc cu cotidiana tristețe cu bacoviana trecere spre plumb nimic din jurul meu nu arată a ceva schimbat. Zăresc de plumb oamenii zoriți de plumb briciuri ce adânc taie brazde pe frunți, pe chipuri ce doar ieri erau de copil. Am vaga părere că medicii cardiologi își vor schimba aparatura cât de curând pentru-că inimile noastre au devenit atât de ridate încât este nevoie de mai multă acuratețe în diagnosticarea maladiilor ce sunt provocate de durerile bucuriilor cu gust amar. Inimi bătrâne de oameni ce fizic sunt tineri. Ce se întâmplă de nu mai zăresc și-mi este atât de dor de un surâs sincer de copil.
„E-o noapte udă, grea, te-neci afară”, ce bine sunt redate drumurile noastre, priviți în jur. Fețe ce parcă nu au râs niciodată, capete plecate și înfipte între umeri, o plasă-n mâna fremătândă și-un murmur pe buze, parcă toată lumea vorbește surd cu sine. Un urlet ce nu se aude dar se simte zboară prin aer aidoma unei cucuvaie de zi. „Parfume triste, îndoliate…. Vise, ah, vise, aici, au murit….
În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit…
Şi-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, şi blestemate…”( George Bacovia – Ecou de serenadă)
Da, visele mor, uneori de-odată cu diminețile, alteori de odată cu trezirea la realul cotidian nostru de noi în noi dărâmat. Parfum tare de jaf și pulbere străbate alături de umbrele pustii pe străzi, într-un amalgamat amestec de mosc cu mici și bere.
Dan Orghici

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Top 5 cei mai scârboşi informatori


Top 5 cei mai scârboşi informatori.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Cioplituri de țăruză


Cioplituri de țăruză.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Cuvântul Episcopului Virgil Bercea- volumul ”Paradoxuri istorice româneşti”, autor VASILE GOJE


Cuvântul Episcopului Virgil Bercea- volumul ”Paradoxuri istorice româneşti”, autor VASILE GOJE.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Cartea „Mi-e dor de-o pohtă bună” a fost scrisă la momentul potrivit


Cartea „Mi-e dor de-o pohtă bună” a fost scrisă la momentul potrivit.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Stop ACTA, SOPA


http://inregistrari.antena3.ro/view-04_Feb-2012-Editie_de_weekend_Sambata_ora_17:00-90.html

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Reblogged from Outspoken Ideas:

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Blog / personale | Teme WordPress


Blog / personale | Teme WordPress.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized