Uncategorized

Cuvinte ştrincănite


Adevărat,  croşetez cuvinte,  le  iau  de  ici,  de  colo,  le strâng la un loc, grămadă de gânduri. Apoi  caut, caut și caut… Caut andrele potrivite şi diferite culori. Găsirea andrelelor este o treabă relativ uşoară, se întâmplă să dau de ele fără mult efort, foarte des folosesc pe aceleaşi, sunt un fel de conservator nu schimb doar de dragul schimbări, alteori trebuie să aştept andrele potrivite, pentru firul vorbelor ce-n nepotrivit răbufnesc, aşa că aştept.

Problematică este coloarea, nu pot lucra fără culori, iar de nu sunt culori potrivite, sau care mie îmi displac, nu lucrez, nu pot să o fac. Este ca şi cum ai fi forţat să porţi o pereche de ciorapi ce au drept sursă două perechi de două culori. O zi piciorul stâng poartă ciorapul portocaliu, a doua zi pe cel verde şi se schimbă zilnic, dar culorile alternează la fel. Cei drept se mai găsește și câte un deștept să-mi aducă o tărcătură de roșu cu galben, atunci să vezi, mă duc la solduri și-mi pun un costum unguresc.

Să tot porţi costum  unicolor.  Desperecheată  treabă.  Chiar  fără  noimă purtarea a ceva.

Şi iar aştept. Tânjesc după momentul în care văd, simt culoarea (moment ce vine pe neaşteptate, asta-i acum pun culoarea şi la fel de repede pleacă, precum a venit), atunci pun culoarea în vasul mintal de colorat, o iau, o fierb, o întorc, până ce grămada de gânduri capătă o anumită nuanţă (nu poţi lucra cu  culori definite, au făcut-o alţii, tu trebuie să fii tu) şi nici asta nu-i destul nuanţa este doar uni…!?!

Odată  ce  prima  nuanţă  este  gata   compusă,  iau grămada de vorbe şi o fac scul de cuvinte, pe care, de nu mai vine o culoare, iar îl las. Într-un târziu (şi asta vine indiferent de timp) ne mai ţinând cont, vine moara ce macină cuvintele din scul. Într-adevăr asta nu prea seamănă a croşetat, dar moara face diferenţa între lucrul de mână şi scrisul de cuvinte. Nu pot fi cuvintele făcute ghem dacă sunt ale altora atât ca formă cât şi coloristic. De sunt la fel, plagiezi, nu mai eşti un altul, eşti folositorul  aceloraşi  cuvinte  de  două  ori.  Eşti  tot  aceeaşi persoană de mai multe ori, devenind plictisitor.  Eşectotal.

După moara ce macină sculul devenit acum ghem de fraze şi idei, iese ca din neant într-un târziu, pofta buricelor de deget ce iau ghemul de cuvinte ce bate la uşă. Nobil parfum de creier ars. Nu stau mult pe gânduri nebunele idei, bat o dată, de te găsesc pregătit, răzbat. Şi vin, vin torent, cuvintele devin  propoziţii, propoziţiile, ce se umplu parcă de la sine, fraze se fac. Fraze ce se stâng laolaltă unitar scrijelind parcă, pictură de cuvinte că încheiate dau una bucată de ceva scris. Şi  vin  cuvintele,  vin,  de  parcă  pe  jilipul  morii  vine  apa  ce macină bucate. Vin şi se  duc şi nu mai ai de unde să le iei, noroc cu memoria, altfel, ce să mai zici,  timp pierdut.

Mai sunt momente în care ideile curg molcom la fel unui fluviu, lent, cu acea graţie şi candidă maiestate pe care vastitatea i-o dă. Sunt momente plăcute în care poţi lent să te scufunzi, te  duci  tot mai la fund şi tot mai în larg. Furat de momente  poţi  să  te  îneci  de  nu  ştii  bine  să  înoţi.  Malu-i departe, trebuie să te ridici întâi la suprafaţă, ca apoi din larg, voiniceşte, să dai din braţe  spre mal. Colac de salvare nu ai altul, decât unealta de scris,  unealta cu care, atunci când îţi tragi sufletul, tai tot. Rupi andrelele, deşiri ce-ai lucrat, de ai ce salva,  salvezi  (dar  doar  idei,  idei  ce  de  multe  ori  vor  sta cuminţi în diferite sertare) te strâmbi fără vlagă la noianul de cuvinte şi asta este  scrisfărărost.

Alteori,  mic  şi  zburdalnic  firicel  de  râuleţ         montan, parând şăgalnicile idei uşor de prins. Dar cum la munte ploaia este imprevizibilă, să mi te ţii: firicelul devine nervos, se umple în sine, ia  forţă de titan. Atenţie, unealtă de scris, veniţi, voi coli albe, hoo,  staţi voi idei, uşor, că nu am apucat să scriu. Dar ele nu şi nu, ele vin şi vin şi vin. Amestec de tulburi ape cu bolovani, înşfacă câte un pom, un pod, un om. Astea sunt momentele   de        adevărată       forţă.   Ştrincăneli.      Adevărate împletituri  de  cuvânt,  aducând  cu  sine  tot  ce  ai  nevoie. Culoare, andrele şi model, ce mai, poftă de a scrie. Dar, vai, te poţi uşor lovi de-o piatră, de un pom, de un pod sau, mai rău, de un om. Na, că te ridici şi vezi împletitura ce ştii că atunci ai făcut-o cu găuri, cu ochiuri lipsă. Din perechea de ştrinfi a ieşit ceva fără formă, doar lacune şi cave bolţi prin care stă să intre reumatismul cardiac.

Nimic bun, totul este ca o sită, legături nu ai ce să mai refaci, călcâiul este în faţă şi la început; în loc guler găseşti ceva scris ermetic, nimic de rearanjat. Cât despre culoare, ceva tărcat, mai ceva ca bufonul de la un circ ieftin şi în plus murdar,  muncă-nzadar.

Unii trec mai departe, refac, mai taie, mai pun şi iasă ceva, unii; eu nu pot să revin asupra celor scrise, cu greu pun ce am scris cu mâna, pe curat la calculator. Astfel dau focului jertfa neatenţiei de-o clipă. Se mai întâmplă, dar rar, să sparg tricotajul până la un loc ce-mi pare mai bun, las torentul să mă poarte  în voia lui. La mal, nervos, sparg monitorul, schimb tastatura (că are năravul de a-şi pierde tastele de câte ori trântesc cu ea). Pe urmă îmi vine să urlu, mă uit la stelele ce nu se văd ziua la amiază. Dau cu capul de pereţi şi-mi zic: „Am  muncit  degeaba,  scriind  fără  rost,  aşa  că  mă  paşte reumatismul cardiac pierzându-mi timpul pentru o scriere ce se va numi eşec total sau poate doar unicolor”.

Toate    acestea    sunt    zbateri,    multe   trăiri;    pliate, amestecate laolaltă, se omogenizează. Cum după furtuni vin zile cu soare, mă apuc şi încep altă bucată de gânduri-cuvinte strânse şi  nevopsite; ele vin de peste tot, am de unde să le acumulez.  Şi   cum  se  poate  numi  cel  ce  scrie,  de  nu colecţionar de cuvinte. Cuvinte ce apoi mental se transformă.

Metamorfoză?

Poate  că  nu,  ori  poate  ceva  aproape  de  nu.  Toţi folosim cuvintele. Nu sunt puţini acei ce scriu, în fiecare dintre noi se zbate acel ceva ce te face să-şi aşezi gândurile pe foi de hârtie, ca apoi să le dai altora să le citească. Nu oricine are curajul de-a ieşi din el însuşi. De aici diferenţa dintre scriitori şi ceilalţi. Unul este în faţă (cel ce scrie), altul stă cuminte şi citeşte ce alţii au scris, ignorând. Nu de puţine ori aud: „asta o puteam scrie şi eu, sau, şi eu puteam face asta”

Scrisul este acea meserie ce te face să-ţi scoţi ciorapii de tine ştrincăniţi la mezat, nu-ţi vine să o faci, dar o faci. O faci ca să poţi împleti alte cuvinte ca apoi să le poţi iar dărui. Ce nu se înţelege, este că-n croşetarea de cuvinte pun mari bucăţi  de suflet. Şi pun atât, că uneori par un altul, mai gol, celor ce mă cunosc, după ce m-au citit. Acesta este adevărul te dai la citit, te deschizi încât nu mai ai nimic al tău, totul fiind al cititorului.

Dumnezeu a creat miliarde şi miliarde de cuvinte de suflete.  Dintre  acestea,  o  mică  parte  dau  cuvântului  şirag, culoare  şi  unele,  chiar  valoare,  făcând  cuvântul  să  răsune într-un alt fel. Un altfel cu fiecare în parte, fiece scriitor având un ceva personal. Tricotaje din fire de cuvinte, ciorapi titraţi a căror valoare este mare pentru mine. Dar a căror valoare doar cititorul o dă.

Căldura  din tricotajul  acesta  vine din  suflet,  dintr-un suflet ce se dăruieşte astfel.

Dan Orghici

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s