Uncategorized

Căutări


Cât din ce sunt este o reflexie a celorlalți? Cât din mine, din ce știu și ce fac este al meu sau cât a celor ce ne înconjoară? Pot fi eu însumi identitate separată, fără a fi avut un maestru lăuntric, un acel ceva care a schimbat cursul evenimentelor, trăirilor, stărilor spirituale din viața mea. Ce și cât din ceea ce știu și cunosc este venit de la mine și cât din ceea ce știu și cunosc este venit din afară? Pot fi identitate separată trăind în lumea ce mă-mpresoară? Ceva din mine, în dimineața asta, încearcă să se determine, să se găsească pe sine, dar cum mă pot determina, cum mă pot găsi, la ce etaloane să mă refer? Întrebări ale sufletului ce caută definirea sau… un drăcușor ce aduce mândria? Și totuși mă întreb, pot fi eu fără lume? Știu, lumea fără mine poate fi…
De ce mă rod atât de tare durerile întrebărilor mele? Cum de arsura sufletului tău mă ustură pe mine? Care din neobosiţii viermi ai minţilor noastre îmi dă senzaţia de nelinişte spirituală?
Ce bine şi cald este la tine în suflet. Ce stabilă trăire îmi dai atunci când vorbim. Dar cu toate acestea. mă înspăimânt când văd micimea-mi. De parcă-i tot o rugăciune, dar rugăciune este tot ce este frumos, rugăciunea mâniilor când faci ceva util și bun, rugăciune sunt cuvintele ce mângâie, rugăciune este gândul bun, rugăciune este cântul, florile se roagă înflorind, vântul se roagă adiind, marea se roagă în întinsul ei, sorele se roagă răsărind și toți laolaltă ne rugăm zâmbind!
Îmi revin tot mai des în minte, ca un strigăt mut, cuvintele Sfântului Francisc din Assisi şi anume: „Cine sunt eu şi cine Eşti Tu, Doamne?!” Of, greu of, aidoma unui suiș pe munte, mai bine zis o potecă de munte abruptă, un traseu ce nu este deloc ușor, ce devine cale spre meditație, drum de rugăciune. La fel ca cele 14 Stațiuni ale Căii Crucii ce marchează această ipotetică potecă, ce se preschimbă pentru câteva ore, zile, ani, devenind locul în care crucea noastră este mai ușoară, loc în care motivațiile personale dispar și fac loc Crucii mântuitoare a Domnului nostru Isus.
Suiș de munte… și ce poate asemăna mai bine împietrirea umană, decât bolovanii pe care călcăm? Încrengătură de rădăcini… și cum altfel poate fi asemuită viața de nu cu încrengătură de… din toate ce se-nnoadă în chip nefiresc? Eu, de când am început să văd cu adevărat lumea, am văzut viața ca o luptă, ca un drum de munte, în care rolul principal e să urci, să tot urci… unde? Depinde de fiecare; unii se axează mai mult pe partea materială a vieții, alții pe profesie, alții pe idealuri… Pragmatic sau idealist, depinzând de urcușul vieții, e ca o călătorie cu trenul… unii coboară atunci când viața a ajuns în stația lor, alții urcă… este de fapt o poezie cu versuri lungi pe care le-ai scris sau pe care le scrii.
Asta poate vom fi lăsat la poale muntelui, le-am pus pe toate la baza primei Cruci ce începe șirul de 14. Primele trei stațiuni sunt parcă special alese, urcușul abrupt cere un efort fizic mare, ăst început de încredere, dar, cu cât urci, cu atât totul devine mai lin, panta parcă nu mai este așa de mare, hăul nu este atât de adânc, parcă ceva de dincolo ușurează drumul. Încet dar sigur, urcăm! Furnicarul cotidianului se stinge încet, încet, făcând loc liniștii, zumzetul lumii se stinge și el cu fiecare stațiune, pacea învăluie loc și oameni laolaltă, dând sens de rugăciune și meditație fiecărui pas ce urcă, și urcă, până la sfârșit. Astfel, poiana în care sunt amplasate ultimele două Cruci ce ne aduc tot mai aproape de Mântuitorul Isus, dă voie minții să facă o palidă similitudine cu Raiul Ceresc. Greu urcușul… și ar fi fost, poate, imposibil pentru mulți dintre noi, dacă ar fi lipsit rugăciunea.
Sunt atât de mic şi neînsemnat, iar Tu m-ai înălţat, numindu-mă alt Tău prieten. Din rob păcatului, făcutu-m-ai frate, mai mult, numitu-m-ai fiu al Tatălui Ceresc. Iar eu, da eu… în loc de slavă-ţi, dau noianuri de întrebări fără răspuns.
De ce Te caut acolo şi dincolo ( Eşti pururi şi peste tot prezent)? De ce nu în mine Te caut? Din cauza albei zăpezi ce acoperă negrul asfalt, bătuta cale a păcatelor. Dar albul… Şi totuşi nu culoarea ce reprezintă puritatea îmi dă de furcă, ci negrul, ce în loc de a se lăsa acoperit răzbate, cu stoicism. Iese la suprafaţă, dând trăirilor mele acel amalgam de sur-gri. Căldicel, acesta este cuvântul cu care mă tot lupt.
De ce îmi tot caut locul, când Tu mi-ai pregătit un loc? De ce nu cred cu adevărat în Tine? Tu cel ce ai spus: „Eu sunt uşa”. De ce lupt cu morile de vânt ale problemelor ce există? Doar Tu ai zis: „Veniţi la mine toţi ce-i osteniţi şi greu împovăraţi”. De ce ziua de mâine mă frământă mai mult decât ziua de astăzi? Când tot la Tine am răspunsul: „lăsaţi zilei de mâine grija ei”. Îmi fac de lucru căutându-Te acolo unde nu îţi Este locul. Ştiu că nu o să te găsesc în război, dar fac greşeala de a spune că eşti printre beligeranţi, nu ai voit să vezi oameni murid de foame, dar eu te caut în scuza-mi că nu am ce face pentru ei (sunt prea departe). Sunt sigur că nu-ţi plac aşa-zisele crize mondiale, dar de ce nu Te-aş amesteca şi pe Tine printre potlogăriile mai marilor astei lumi fără de minte… Cum de nu m-ar durea lumina ce vine în sfânta noapte a Învierii… Lumină ce apoi va aprinde, una câte una, lumânările coroanei de advent, răsărindu-mi soarele ce-mi va lumina viaţa. Mă ustură cald-dulce raza din steaua cea călăuzitoare.
O, tu vreme a renaşterii, în care durerea devine bucurie şi totul se transformă într-un mod simplu de a trăi. Durerile renaşterii în suflet. Durerea țărânii, durerea ce dă viaţă trăirilor lăuntrice. Mă iartă, Prieten Drag, nu pot cu buze întinate să-nalţ imnul Slavei Tale. Rogu-Te, primeşte-mi puţinul prinos de mulţumire pentru tot şi pentru toate.
Ce vă spune: „luni dimineața”, eu simt asta, voi?
Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu fost-a lângă noi. De multe ori mă-ntreb unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată. Mă-ntreb unde se duc zilele de luni dimineața? Coli albe, acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc? Nuanţă poate de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti? Se duc? Nu clipa pleacă. Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa trecută cu mine, în locul celor doi dinţi căzuţi din faţă. Chiar, unde ai de gând să pleci cu un buchet de clipe ce la un loc formează minutele de luni dimineața?
Tăcerea mi-e ruga de-o clipă şi clipa la Tine eternitate poate fi. Să cânt cu îngerii aş vrea în noapte, bucuriei: „Gloria in excelsis Deo”. Și toate, luni dimineață.
Butoi plin cu tot felul de mizerii îmi pare astăzi cetatea natală, am ajuns să-mi privesc concetățenii ca pe niște diagnosticieni, toți ne pricepem la toate fără să soluții și mai mult fără a face nimic. Distrugem fără a pune nimic în loc.
Maică dragă, cei mai mulți au ajuns medici psihiatri fără facultate și pun tuturor eticheta de nebuni. Mă dor cuvintele auzite fără să vreau pe stradă, îmi vine să urlu când zăresc comportamente ce duc mai mult la preistorie. Să plec nu vreau, să mai stau nu pot.
Sunt cine sunt şi asta datorită mie, nu datorită imaginii reflectate în oglinda imaginaţiei, ci sunt datorită imagini mele reflectată în viziunea reală a tuturor. Restabilind rolul lui, şi… Acest scurt cuvânt care nu intervine decât atunci când uneşte, dând frazei maleabilitatea explicită. Şi parcă nu… şi parcă da. Da, eu sunt eu şi tu, a da, tu eşti tu şi fiecare avem rolul nostru în comedia vieţii (tragi-comedie), cu toate negânditele fapte, sau prea gânditele idei ce zac undeva în fiocul de la coastănul bunicii. Totalităţi de tonalităţi incluse în marea simfonie universală. Culoare eu, culoare tu. Culori unit despărţite, ce dau pânzei reverberaţii, marea pânză ce secundă de secundă, minut de minut îşi schimbă reprezentarea. Oare ce pictor poate surprinde toate tonalităţile trăirilor, fiorul cotidian, instabila lume ce se învârte pe care noi nu o simţim. Şi parcă nu. Eu fără tu nu există şi tu fără eu. Gol cap cu… fără gând.
Și poate eticheta potrivită-i cu o fotografie, a unui bloc dezafectat, doar asta vom lăsa celor ce vin de nu facem nimic.Mângâierea e alta: „totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt . „Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Să nu te predai din prima clipă. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori.” Ce frumos scris-a N.Steinhardt în Jurnalul Fericirii.
Dar care zori în ropotul vremi? Cine să mai anunţe scurgerea timpului?
El fuge-n nărăvaş-iureş, nu mai este interesant cât este ora, de mai are şaizeci de minute sau nu. Zi sau noapte? Chiar că nu mai contează timpul se scurge prea repede mult prea repede, încât chiar nu mai are nici un rost să fie anunţat cât mai este din noaptea ce trece ori din timpul ce se scurge cum nu a mai trecut. Huzur de netot ce crede că doar el trăieşte, iar clipa îi este un ultim bun pe pământ. Apartenenţă la altceva, încă nedefinit mie, cucuvea ce zboară doar de dragul de a zbura. Sau poate când talazurile sparg zăgane, corăbiile se duc de-a buşilea la fund. Poate o astfel de adormire este şi noianul de nelinişti ce ţi-l dă dezamăgirea clipei ce vine şi nu poate pleca fără să lase în urma ei ceva. Posibil străjer ce strigă fără să se facă auzit, pasăre de noapte ce zboară înainte de a pleca din cuib la vânat, înainte de a înălţa un „cucuvaie” spre negura în care îşi caută prada. Poate chiar vrea să denunţe câteodată MOARTEA. Dar cine s-o înţeleagă, sărmana cucuvea?
Şi parcă nu… şi parcă da.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s