Note despre Dan Orghici


             DAN ORGHICI

                                            CALEA ŞI VIAŢA

Urmăresc de ceva timp scrisul acestui autor  şi  de cele mai multe ori descopăr predilecţia sa pentru  faptul divers, pentru întâmplări adevărate din realitatea imediată. Uneori le descrie până în cele mai mici amănunte,  alteori  sunt doar motiv  pentru a da drumul  propriilor păreri şi gânduri.   Gazetarul din el este prezent  peste tot, cu ochiul-iscoadă descoperind bune şi rele  în această vreme de criză şi răspântie.

Înzestrat cu ironie fină, Dan Orghici porneşte „la atac“ decis să facă lumină sau cel puţin să demaşte  cotidianul din apropierea sa, care îl irită peste poate,  pentru că „Viaţa-i o scenă, marionetele sunt în sfori“… (Iovul interior) iar el „La fel ca Iov, rabd şi aştept ca Domnul să mă audă“… Astfel că, în toate aceste „proteste necenzurate“ cum le numeşte el, întâlnim un spirit incisiv, neiertător şi fără tăgadă, justiţiar .

Dar uneori oboseşte – „Trăiesc prea rapid; zilele au uneori măsura orelor, iar orele par, de cele mai multe ori, minute. Mă mistui, jarul timpului îmi arde chipul“… Şi atunci ce face? Coboară în adâncul fiinţei sale şi scoate la lumină texte de un lirism surprinzător.  Drum de piatră, Zile ce nu seamănă, Africa din mine, Manuscris de la…  frunza moartă şi altele,  stau mărturie în acest sens. Sau se lasă „citit“ ca-n palmă, cu toată fragilitatea sa, cum se întâmplă în Nud interior, unde  mărturiseşte: „Mă simt ca o cutie de conservă, goală“, ca şi când ne-ar avertiza: „Păşeşte încet pe inima mea“…

Sunt şi momente  în care simte nevoia dialogului direct cu cititorul imaginându-şi că-l priveşte drept în ochi, faţă în faţă, aşa cum se întâmplă în File de rumeguş.

Ca o impresie  generală asupra cărţii putem spune că Dan Orghici este scriitorul-gazetar ce dă totul în vileag, notează tot ce întâlneşte în cale şi îl deranjează, fapte diverse, întâmplări adevărate, gazetăreşti, tot ceea ce îi umple viaţa şi îi arată calea, după cum spune el în „Adevăratul fals“: „Calea şi viaţa sunt totuna  cu adevărul sau cel puţin acesta este crezul meu.“  Ceea ce face ca textele sale să fie consemnări nefalsificate, directe.

În scrisul său se dovedeşte a fi un fin observator  a tot ceea ce-l înconjoară, un spirit tranşant; cetăţeanul care vede şi notează tot.

„Fiecare om este, în felul său, un agent al libertăţii, aşa cum i-o spune conştiinţa proprie.“  spune Constantin Noica.

Asta încearcă şi Dan Orghici să fie în cartea sa: un agent al libertăţii de a scrie, neîncorsetat de nimeni şi de nimic. Din dorinţa de a fi el OBSERVATORUL,  în căutarea sa de  a găsi CALEA spre VIAŢA cea adevărată.

Eu una cred în destinul literar al acestui scriitor, care se află, iată, la a patra carte şi nu pot decât să-i doresc drum deschis spre împlinire. În cazul său gazetarul şi scriitorul fac casă bună, aşa că se pot sprijini cu succes unul pe altul.

   Mariana PÂNDARU-BÂRGĂU

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Dan Orghici, sau poate lacrima care deschide porţile…

                                                                                                        (Emma, dar fără…Emo!).

Pe Dan Orghici, l-am cunoscut la un simpozion comemorativ, organizat de editura Emma, la Orăştie. Un om „neobişnuit” prin verva sa, prin patosul consumat cu aceeaşi intensitate, indiferent de „proporţia” subiectului asupra căruia se pronunţa. Agitat, că doar s-a spus „spiritul este ceea ce se agită în om”. Vorbește şi scrie cu nerv jurnalistic, de cronicar a tot ce mişcă, sau nu mai mişcă în cetate, adică stihialul uneori paranoia comportamentală al semenilor: bătrâni, încă nebătrâni, adolescenţi, copii, fără a-i incrimina, desigur, pentru aceasta, ci eventual a-i dumeri ce se petrece cu noi. Într-un  ziar efemer local, a făcut exerciţiul scrierii lapidare, fie despre cutare, fie despre „grupurile ţintă”, într-o debordantă manieră de „tausendass” (fac-totum-ul, din germană). Aceasta a fost prima mea impresie, ce avea să se confirme în cele două cărţi electronice, pe care i le-am citit şi într-un dialog la un salon devean. Reporterul  acum fără ziar Dan Orghici este  pe calea  „recuperatorie” a unui  om eminamente civic, agoric, cu o bună cultură psiho-sociologică şi a didacticii tradiţionale, aşa cum nu departe este Romulus Tot ( Simeria), umorist caustic, dar – fără a fi manierist,- având modele onorabile în arealul Palian ( şi Palerian !) – ca prof. Baciu, Radu Igna ( din Haţeg), Gligor Haşa (din Deva) – ambii foşti dascăli de marcă – şi – scriitori.

Însă Dan Orghici aparţine unei urbe cu tradiţie publicistică, în primul rând a lui Sebastian Bornemisa, (Cosânzeana), ceea ce poate fi şi o povară, ca memorie culturală, dar şi un  psiho-stimul, i-aş spune „psiho-celule Stem”. Proza scurtă, evocarea, evenimentul ce tinde a fi semnificant-semiotic, notaţia scurtă, compozită, cu o anume facilitate de a caligrafia, cât şi o vocaţie psaltirică”, fac dinamica atractivă la lectură; una de consum, cum se precipită, fără precedent, mai ales în provincie, una a lui terror-mentis, una a indignării moraliste juvenaliene,

Niţel livrescă în stil, una a spălării creierului (catarsis), prin arderile textelor; Orghici este şi un cinic diogenian, un pamfletist, şi egal cu sine, un scrib al „hronicului” citadin, în plină bizarerie (de bazar),  făcând  epopee” din derizoriul aparent banal, cum începe un text, el este conştient-pragmatic de asta:

„De mult timp omenirea şi nu numai (sigur fiind că am împrumutat  acest  tipic  din  regnul  animal),  de  cum  răsar ghioceii, de vrei, zăreşti şi gospodinele dereticând prin casă. Geamuri,  uşi,  covoare  şi  alte  mobile  (şi  imobile),  ţineţi-vă, fugiţi de mai puteţi, căci vineee…, energica dereticătoare. Şi dă-i, şi luptă, şi luptă, şi dă-i! ca la paşopt, ar zice nenea Iancu. Praf, mizerie, bacterii, microbi.  … Acelaşi  lucru  îl  poţi  zări  şi-n  urbe… (Letargie de primăvară)

Unde se întâmplă ceva, consemnările sale sunt apoi trefilate, înfoliate, sau doar electronizate, ca un vital-necesar act al „stop-cadrului ca text”. Furia indignării este patetică şi didacticistă,  amuzant colorată de ironia amară:

«Haiducul modern nu ia de la bogaţi să dea săracilor, dimpotrivă ia de la stat (că tot este a nimănui şi tot plătim toţi taxe) şi bagă în buzunarul propriu. El nu stă la drumul mare, îl vezi pe culoarele tribunalelor, așteptând ca Nimicul ajuns prin diferite  cumetrii  într-o   funcţie  în  care  poate  greşi,  să  se „prindă”»…

Textele cu ţintă moralizatoare, sunt proze scurte dar mai mult  „tablete” ale ziarului virtual care se pune în pagină de carte şi în acest volum. Frecvent, sunt citaţi aphoristic-pravoslavnic, preoţii, din jur, dar şi din ampla literatură bisericească, pe care o îmbină cu a cărturarului ardelean clasic:

„Cum frumos spunea Părintele Robu despre caritate: „cel ce se ştie înfrâna pe sine, poate dărui mai mult celorlalți. Fără ca apoi să simţi lipsa celor dăruite”.

Dan Orghici observă cu aplicaţie pedagogică (ne ambetată de reformele lui Funeriu et comp), dar nici de vechile „pravile” ceauşiste „eseistico-jurnalistic, cutare eveniment şcolar, mai ales din lumea scrisului din şcoli; face portrete pertinent-juste, îndurerate dar iubitoare-empatice faţă cu noua generaţie, schiţe de portret, comentariu critic, frumos exprimate: (v.notele la desenele elevei Raluca Munteanu, din scrierile căreia citează relevant):

„Şi credeţi-mă, merită să le vedeţi. Este într-adevăr o trecere de la benzile desenate la desenul în sine. Dar, din desene răzbate starea de spirit, poţi simţi uşa închisă la care nu mai are rost ca să baţi, poţi râde cu claunul ce râde şi plânge, cum la fel de mult ai vrea să mângâi faţa domnişoarei încruntate. Răzbate Harry Potter al cunoscutei J.K.Rowling şi stilul Emo, cum la fel se zbat (şi din pricina vârstei), culorile multe ale toamnei. Ce mai, un copil talentat, ce se vrea un adevărat OM. Bun exemplu, nu crezi al meu amic?

Cum pot încheia, de nu cu un pasaj din scrierile Ralucăi Munteanu:

„… Totul se sfârşise… Se privi în oglindă. Avea cearcăne adânci. Nu dormise de mai bine de două zeci şi patru de ore. Aruncă pantalonii pe gresie. Auzi un sunet metalic. Ce putea fi? Nu-şi amintea să fi luat ceva înainte de a ieşi din cameră. Cu mâna tremurându-i, ridică de pe jos medalionul. Lacrima Edenului…  Fusese primul zâmbet pe care-l afişă după lung timp. Şi… ţineţi minte! Lacrima este cea care deschide poarta.”

Autorul are de trecut vama scriiturii ficţionale, smulsă din temporalitatea „ faptului cotidian”,sau stilului-grafitt, sau al cărţii-puzzle .Cred că are disponibilitatea şi va avea ambiţia anvergurii romaneşti. Aluzia la Palia, (grea memorie culturală-creştină a Orăştiei!)-  nuanţează maliţios una la „palerianismul” corupt în timp, adică la „geneza” şi „exodul” din cu totul altă paradigmă a „monstrului istoric”, cum îmi permit să-l numesc.

Mă rezum la atât, din mila faţă de spaţiul cărţii:una care trebuie citită nu doar de „personajul colectiv” ori de „ fotografiile de grup”, ci şi de cei  mai au răbdarea lecturii. Şi dacă observaţi citindu-l, spiritul polemic al autorului este de fapt constanta  sa atitudinală: faţă de realitatea pentru unii delirantă, patologică, aşa cum.. chiar „presa noastră de ziare” o vădeşte, însă nu prin demersul epic, ci prin cacademismul curat-murdar, că tot suntem în anul Caragiale. Din Haimanale. Dan Orghici,însă, cel insinuat, cel structural,( empirici dar şi livresc), îmi pare a fi un scriitor de gravitate, acribic- serios,cu simţul irepresibil al comunicării elevate, cooperant şi de fapt flexibil, când caracudismele de „cenaclu local” încă au remanenţe de vrajbe…tip „conflict de interese”. Îi  doresc împliniri scriitoriceşti.

 

Eugen Evu – membru al U.S.R.

prefață la „Fumuri de «palian»”

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Dan ORGHICI — COLECȚIONARUL DE CUVINTE

 

În eseuri poetice sau note ale evenimentelor mai mult sau mai puțin importante ale cotidianului, în articole de pronunțată critică socială și politică, în meditația religioasă ori în profunde stări poetice, scrisul lui Dan Orghici mustește de melancolie, priviri blânde și dureri mai vechi ori mai proaspete.

Dacă toate scrierile lui ar fi fost ca „Zbor”, „Remember”, „Zile care nu seamănă”, „Drum de piatră” sau „Contrarii” le-am fi categorisit simplu eseuri poetice, dar cele mai multe scapă oricărui efort de a le alinia unui gen anume.

Autorul se crede damnat să scrie despre suferințele oamenilor. remarcabil imbold pentru un scriitor, ce se simte obligat să-și motiveze demersul creator.

Dan Orghici e conștient de originea divină a umanității, dar și de imperfecțiunea sa:  „Trăiesc cu crezul că suntem compuși din aceleași materii ca stelele, doar că noi, oamenii, nu știm să ardem!” Asta nu-l împiedică să contemple vrăjit minunile lumii.

Profund religios, fără a fi mistic, el oscilează între o abordare livrescă și alta concretă a cotidianului frust, între naivitatea mărturisită a copilăriei ce și-a lăsat iremediabil urme în conștiința bărbatului matur și luciditatea dură manifestată față de tarele umane ale prezentului.

Aproape orice lucru, chiar și cel aparent banal, îl conduce de la meditație la indignare, de la ironie la satiră și înapoi la meditație.

Peste tot și toate, Dan Orghici se contopește cu natura: „Astă noapte m-am identificat (un verb mult prea tehnic – n.n.) pe bolta cerească cu un meteorit, ce-și urma spargerea stelei de baștină spre alte zări. Am văzut cum timpul îmi curge prin vene, altfel de vene, alt fel de timp”

Din contemplarea macrocosmosului, Dan Orghici se întoarce ușor în microcosmosul copilăriei entuziasmându-se în fața unui firav ghiocel, pe care simte nevoia să-l protejeze, amintindu-și cu nostalgie momentele unice ale așteptării Moșului din seara de Crăciun ori făcându-i un portret complet și duios tatălui său.

În altă parte, el sare de la efuziuni quasilirice, declanșate de perindarea anotimpurilor: („Îmi zboară prin cap toți fluturii din lume, vin stoluri de păsări și-mi ciripesc” – splendidă imagine -) la trista imagine a țăranului român de azi, care nu vrea sau nu poate să-și depășească condiția de rob ineficient al pământului, continuând să-și strângă recolta cu un instrumentar… strămoșesc. În asemenea situație aproape de disperare, nu pregetă să facă un apel retoric la mai marii zilei: „Treziți-vă dar, că poate nu-ți fi chiar cum zice vorba! treziți-vă!”.

Dacă „unii scriu și trec mai departe, apoi refac, taie, mai pun și iese ceva, eu nu pot să revin asupra celor scrise”. Iar dacă intenția nu i s-a împlinit, autorul nostru cunoaște disperarea: „îmi vine să urlu, să mă dau cu capul de pereți, să sparg monitorul!”

Dar disperarea sa nu durează mult, doar până la următoarea idee, care îi apare repede: „Încep alte gânduri-cuvinte, ele vin de peste tot. Și cum se poate numi cel ce scrie decât colecționarul de cuvinte?” Iar în „ștrincăneala” (țesătura) cuvintelor, Dan Orghici pune bucăți din sufletul său după care le scoate „la mezat”, adică le oferă celorlalți, ca să se elibereze și să poată scrie altele. „Te dai la citit, te deschizi, încât nu mai ai nimic al tău, totul e al cititorului!”

Din păcate, notăm în scrisul lui Dan Orghici și expresii din limba veche cu totul perimate, care nu dau originalitatea stilistică dorită de autor („Că nu dau turcii!”), regionalisme (strinfi, dăști, a ștrincăni) utilizarea formei vechi a perfectului compus al verbelor („despartu-mă de acele vremuri”, „Cei ce votat-au să-ți dea”, „născutu-ne-am sub semnul păcălelii”), ba chiar și unele ironii neadecvate, cum e „…alene vine un car cu boi, doi ce trag și unul ce merge biped, înaintea lor…”, aflată în cel mai reușit text poetic care este „Drum de piatră”. Sunt aspecte mărunte, dar care aduc deservicii unui autor care încă își caută stilul.

Altfel, textele lui Dan Orghici sunt o lectură agreabilă, ce incită la reconsiderarea unor adevăruri simple, cu care ne-am obișnuit prea mult și asupra cărora nu mai medităm.

 

Ioan Drăgoi – membru al U.S.R

 

Despre Dan Orghici

Între scriitorii orăştieni ce-l omagiau exemplar printr-un simpozion pe Petru Baciu, am remarcat o voce cu trup, neobişnuită ,cu totul neobişnuit de aparte… Un discurs cu patos  şi trepidației,  un arcuit peste idei inflamabile, un om care arde şi se zbuciumă , un suflet imprudent arătându-se celorlalţi, de fapt o ATITUDINE faţă  de totul ce ne apar  ţine fiecăruia, ca parte unică  , ce se chinuie empatic întru regăsirea unicităţii. I-am spus că are o anume vervă … şi atât; mi-a trimis două cărţi electronice, aşa că mi-a confirmat ceea ce intuisem, mai ales cu ale sale eseuri-tablete dintr-o carte pe care sper să o primesc spre mai calmă desfătare. Această carte, căreia i-aş reduce titlul  şi aş reedita-o (!), aș numi-o cumva cu o sintagmă care să conţină „palia”… (Ciudat, că Palia este un posibil etimon al numelui Octavian Paler!) … Dan Orghici este un filosof deghizat în înflorituri prozo-poematice, un înţelept practician (?), un Noica întors în urbe? Un împătimit dinspre Goga (dolorism ardelenesc cu carul!), dar şi Blaga, dar şi Radu Stanca, dar şi Paler. Mini textele incluse aici de mine sunt din cartea pdf, î n care Orghici este povestaş hâtru, un pic adiind în duhul cimitirului vesel de la Săpânţa. Sper să ştim mai îndeaproape unul de altul.

 

Eugen Evu; Despărţiri de plural sau Ieşiri din sistem; Deva;  Editura Polidava, 2010

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Textul care frige pe timp de îngheţ

 

În căutările sale gnoseologice, autorul îşi găseşte echilibrul în braţele credinţei, aceasta devenindu-i sursă de viaţă şi îndemn. După îndelunga zbatere şi intensa trăire, rămâne pur şi imaculat în faţa vicisitudinilor, perfecţiunea spre care tinde neafectându-i însă instinctul de autoapărare, care-l ajută să treacă prin jungla formată din semenii săi.

Sublimul şi grotescul care formează lumea înconjurătoare, sunt percepute exact, sunt diferenţiate  şi disecate, autorul dorindu-şi să găsească şi găsind efectiv un panaceum   universal pentru salvarea tuturor            sufletelor: creştinismul.

Pentru a fi scriitor, există o condiţie sine qua non: să poţi să-ţi transformi gândurile, emoţiile şi trăirile în cuvinte. Iar Dani  face  acest  lucru  într-un mod desăvârşit. El nu caută cuvintele potrivite, ele îi apar fără  efort, crescând ca un bulgăre de zăpadă, maturizându-se rapid            şi atingând apogeul. De aceea,  nu  întâmplător,  volumul  începe  cu  eseul „Cuvântul”:  „La început  era  cuvântul,  (o  spune chiar  de la început Apostolul Ioan) iar omul (creaţie divină şi cel lăsat să stăpânească), a luat cuvântul şi l-a pus pe o tăbliţă. Aşa               s-a născut scrisul!”

…………………………………………………………………………………….

„Cuvântul rămâne cuvânt şi nu va putea nimeni şi nimic să-l oprească din al lui curs. El frate e cu timpul, ne este dat odată cu prima suflare, iar totodată cu ultima ne este luat”.

Călătorind  prin  lumea  imaginară  a  viselor,  scriitorul constată că uneori nu visele devin realitate ci realitatea devine atât de incredibilă încât uşor poate fi confundată cu visul, iar clipele vieţii devin „clipe de rumeguş – trăire sau drum regăsit”.

Chiar  dacă,  dăruindu-ne  din  propria-i  viaţă,  autorul ajunge uneori să exclame: „Mă simt gol şi sărac, atât de gol şi de  sărac,  săracă  goliciune!”,  se  regăseşte  în  noianul  de întrebări  ce-l  înconjoară  şi  revenind  pe  pământul  fertil  al cunoaşterii de sine îşi simte iarăşi „sufletul, acea parte stranie ce-ţi dă aripi, iubire sau ură”.

Iar sufletul său este deschis pentru bucuriile şi durerile tuturor: „nu vreau să fiu altceva decât sunt şi să ştii că deşi mă dor durerile altora, eu tot am să scriu despre ele atât cât oi mai fi”.

Ca să scrii despre opera lui Dan Orghici trebuie s-o citeşti, s-o reciteşti şi apoi să ai curajul să încerci să te ridici la nivelul scrierilor sale, deoarece el a primit un dar pe care nu l-au primit mulţi: spiritualizarea.

Nu mi se pare nimic mai concludent decât propriile-i cuvinte:

„Trăiesc cu  crezul  că  suntem  compuşi  din  aceleaşi materii ca stelele, doar că noi nu ştim cum să ardem. Uneori caut, alteori găsesc”.

 

Ileana-Lucia Floran editor prefața volumului „Izvoare de timp sub trunchi de vremuri”

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Dan Orghici mărturisește:

 

„Scriu de multă vreme, dar cel mai fidel cititor al meu a fost focul; am ars tot ce am scris, până în anul 2005.”(…) „scriu pentru că am ceva de spus” (…) „Scriu pentru că aşa simt.” (…)

„Sunt  un  suflet  ce  vrea  să  zboare…”  (…)  „Sunt  pragmatic  dar totodată  sunt şi  un visător. Iubesc frumosul, admir  ce este  de admirat, dar nu mă închin decât în faţa lui Dumnezeu.”

Emoționantă mărturisire… din suflet aș zice… Cert e că omul și scriitorul Dan Orghici, are ceva de spus:  „Când tăcere se aude, în liniştea din interior, nu îmi place să o sparg cu ciocanul. Nu trec pe roşu la semafor, nu trag în pianistul ce nu-şi interpretează opera, nu mor din cauza mucegaiului, ascult ce altul spune, chiar de nu-i dau dreptate.”

„Drum de piatră” deschide selecția compozițiilor literare, în care un evident contrast dintre sensul denotativ şi sensul conotativ este individualizat cu dibăcie artistică de către autor, prin sensuri multiple și trimiteri la rapoarte distincte de expresie.

„Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil. O dată în an firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, pietre de apă însetate, ce vor sta căruţaşilor în drum. Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum.”

„Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire ce redă  la  urma  urmei  tot  praful  din  drum.  Iubire  ce  doare  căci fracturile dor, iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră. Piatră, piatră-nsetată de apă, iubire, durere, rupere, praf în drum.” (Drum de piatră)

Momentul de sinceritate al omului Dan Orghici culminează în coordonatele unei expresii literar-artistice minuțios elaborate a scriitorului  Dan  Orghici,  dând  naștere  unei  diversițăti  proprii spiritelor de adâncime și de sinteză, dar și a unei disponibilități artistice care completează unitar tehnica.

„Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost clipa în care te strângem în braţe, dor nebun după absolut. Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mână- n mână, doar eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi, ce parcă…plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe margini de râu.”

„Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu’ fost-a lângă noi. De multe ori mă- ntreb, unde se duc?Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată.

Mă-ntreb, unde se duc?

Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc?

Nuanţă,  poate  de  trecere,  pe  care  nu  vrei  să  o  simţi  făcând probabilă, orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti?!

Se duc?

Nu clipa pleacă.

Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţii din faţă.” (Zumzet de tristeţe)

„Ne naştem ca o flacără. Din două bucăţi de materie, noi oamenii ne naştem din părinţi, iar focul din ciocnirea unei bucăţi de metal şi o piatră, având între ele o scoarţă de muşchi de copac uscată, pe care bunicii  o  mai  numeau  şi  iască.  Venit-au  chibriturile  la  foc.  La oamenii mai vechi decât chibritul, venit-a roata.”(Arderi degeaba)

„Arderi degeaba? Cred oare în ele? Transpuneri de stări sufleteşti ce te fac să gândeşti de două ori înainte de a te apuca să scrii. Dar ce fac? Scriu şi vorbesc despre mine la persoana a nu ştiu câtea, de parcă ar fi vorba despre un altul. Nu de alta, dar mă uit la mine cel ce scriu şi mă gândesc la cel pe care îl vrea Uniunea Scriitorilor. Sunt un provincial ca şi mulţi alţii, asta sunt şi aţa vieţii s-ar putea să  mă ducă  în altă parte, dar şi acolo  unde voi fi, tot eu voi rămâne.” (Arderi degeaba)

„V-aţi fi dat seama că energia nu este doar electrică. Dar ăsta este crezul meu. Păcat că unii mai cred că totul începe şi se termină cu Arderi Degeaba.” (Arderi degeaba)

 

Adina-Cristinela Ghinescu; Florilegiu – proză; Editura EMMA; Orăștie

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Dan ORGHICI — COLECȚIONARUL  DE CUVINTE

 

În eseuri poetice sau note ale evenimentelor mai mult sau mai puțin importante ale cotidianului, în articole de pronunțată critică socială și politică, în  meditația religioasă ori în  profunde  stări poetice,  scrisul lui Dan Orghici mustește de melancolie, priviri blânde și dureri mai vechi ori mai proaspete. Dacă toate scrierile lui ar fi fost ca „Zbor”, „Remember”, „Zile  care  nu  seamănă”, „Drum de piatră” sau „Contrarii” le-am fi categorisit simplu eseuri poetice, dar cele mai multe scapă oricărui efort de a le alinia unui gen anume.

Autorul se crede damnat să scrie despre suferințele oamenilor. Remarcabil imbold pentru un scriitor, ce se simte obligat să-și motiveze demersul creator. Dan Orghici e conștient de originea divină a umanității, dar și de imperfecțiunea sa: „Trăiesc cu crezul că suntem compuși din aceleași materii ca stelele, doar că noi, oamenii, nu știm să ardem!” Asta nu-l împiedică să contemple vrăjit minunile lumii. Profund religios, fără a fi mistic, el oscilează între o abordare livrescă și alta concretă a cotidianului frust, între naivitatea mărturisită a copilăriei ce și-a lăsat iremediabil urme în conștiința bărbatului matur și luciditatea dură manifestată față de tarele umane ale prezentului. Aproape orice lucru, chiar și cel aparent banal,  îl conduce de la meditație la indignare, de la ironie la satiră și înapoi la meditație. Peste tot și toate, Dan Orghici se contopește cu natura: „Astă noapte m-am identificat (un verb mult prea tehnic – n.n.) pe bolta cerească cu un meteorit, ce-și urma spargerea stelei de baștină spre alte zări. Am văzut cum timpul îmi curge prin vene, altfel de vene, alt fel de timp”. Din contemplarea  macrocosmosului, Dan Orghici se întoarce ușor în microcosmosul copilăriei entuziasmându-se în fața unui firav ghiocel, pe care simte nevoia să-l protejeze, amintindu-și cu nostalgie momentele unice ale așteptării Moșului din seara de Crăciun ori făcându-i un  portret complet și duios tatălui său. În altă parte,  el sare de la efuziuni quasilirice,  declanșate de perindarea anotimpurilor:  („Îmi  zboară prin cap toți fluturii din lume, vin stoluri de păsări și-mi ciripesc” – splendidă imagine -) la trista imagine a țăranului român de azi, care nu vrea sau nu poate să-și depășească condiția de rob ineficient al pământului, continuând să-și strângă  recolta cu  un  instrumentar… strămoșesc. În asemenea situație aproape de disperare, nu pregetă să facă un apel retoric la mai marii zilei: „Treziți-vă dar, că poate nu-ți fi chiar cum zice vorba! TREZIȚI-VĂ!”.

Dacă „unii scriu și trec mai departe, apoi refac, taie, mai pun și iese ceva, eu nu pot să revin asupra celor scrise”. Iar dacă intenția nu i s-a împlinit, autorul nostru cunoaște disperarea: „îmi vine să urlu, să mă dau cu capul de pereți, să sparg monitorul!” Dar disperarea sa nu durează mult, doar până la următoarea idee, care îi apare repede: „Încep alte gânduri-cuvinte, ele vin de peste tot. Și cum se poate numi cel ce scrie decât colecționarul de cuvinte?” Iar în „ștrincăneala” (țesătura) cuvintelor, Dan Orghici pune bucăți din sufletul său după care le scoate „la mezat”, adică le oferă celorlalți, ca să se elibereze și să poată scrie altele. „Te dai la citit, te deschizi, încât nu mai ai nimic al tău, totul e al cititorului!” Din păcate, notăm în scrisul lui Dan Orghici și expresii din limba veche cu totul perimate, care nu dau originalitatea stilistică dorită de autor („Că nu dau turcii!”), regionalisme (strinfi, dăști, a ștrincăni) utilizarea formei vechi a perfectului compus al verbelor („despartu- mă de acele vremuri”,„Cei ce votat-au să-ți dea”,„născutu-ne-am sub semnul păcălelii”), ba chiar și unele ironii neadecvate,  cum  e „…alene vine un car cu boi, doi ce trag și unul ce merge biped, înaintea lor…”, aflată în cel mai reușit text poetic care este „Drum de piatră”. Sunt aspecte mă- runte, dar care aduc deservicii unui autor care încă își caută stilul. Altfel, textele lui Dan Orghici sunt o lectură agreabilă, ce incită la reconsidera- rea unor adevăruri simple, cu care ne-am obișnuit prea mult și asupra cărora nu mai medităm. Ioan Drăgoi; REVISTĂ LITERARĂ „Inedit” Anul 2, Nr. 2— TRIM. II — 2012.

Dan Orghici mărturisește: „Scriu de multă vreme, dar cel mai fidel cititor al meu a fost focul; am ars tot ce am scris, până în anul 2005.”(…) „scriu pentru că am ceva de spus”(…) „Scriu pentru că aşa simt.” (…) „Sunt un suflet ce vrea să zboare…” (…) „Sunt pragmatic dar totodată sunt şi un visător. Iubesc frumosul, admir ce este de admirat, dar nu mă închin decât în faţa lui Dumnezeu.” Emoționantă mărturisire… din suflet aș zice… Cert e că omul și scriitorul Dan Orghici, are ceva de spus: „Când tăcere se aude, în liniştea din interior, nu îmi place să o sparg cu ciocanul. Nu trec pe roşu la semafor, nu trag în pianistul ce nu-şi interpretează opera, nu mor din cauza mucegaiului, ascult ce altul spune, chiar de nu-i dau dreptate.”„Drum de piatră” deschide selecția compozițiilor literare, în care un evident contrast dintre sensul denotativ şi sensul conotativ este individualizat cu dibăcie artistică de către autor, prin sensuri multiple și trimiteri la rapoarte distincte de expresie. „Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil. O dată în an firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, pietre de apă însetate, ce vor sta căruţaşilor în drum. Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum.”… „Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire ce redă la urma urmei tot praful din drum. Iubire ce doare căci fracturile dor, iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră. Piatră, piatră-nsetată de apă, iubire, durere, rupere, praf în drum.” (Drum de piatră) Momentul de sinceritate al omului Dan Orghici culminează în coordonatele unei expresii literar-artistice minuțios elaborate a scri- itorului Dan Orghici, dând naștere unei  diversități proprii spiritelor de adâncime și de sinteză, dar și a unei disponibilități artistice care completează unitar  tehnica. „Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost  clipa în care te strângem în braţe,  dor nebun după absolut.  Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mână- n mână, doar eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi, ce parcă…plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe margini de râu.”… „Multe cli- pe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu’ fost-a lângă noi. De multe ori mă-ntreb, unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată.

Mă-ntreb, unde se duc? Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc? Nuanţă, poate de trecere, pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă, orice necesitate.

La ce mai ai nevoie să gândeşti?! Se duc? Nu clipa pleacă. Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţii din faţă.” (Zumzet de tristeţe)  …

 

Ştefan Nemecsek,  Ziarul Zona Specială; Nr. 326; Pg.6

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Jurnalistul Dan Orghici

Perioada petrecută în redacţia Expresului de Orăştie s-a constituit într-una extrem de bogată sub aspect publicistic, dar nu numai, ea oferindu-mi posibilitatea de a colabora cu o serie de autori, gazetari sau scriitori, pasionaţi atât de munca depusă cât şi de spaţiul cultural în care îşi desfăşurau activitatea, respectiv zona Orăştiei.

Printre cei pe care am avut bucuria să-i cunosc şi care m-au onorat cu colaborările adresate redacţiei, s-a numărat şi DAN (Gheorghe Constantin)  ORGHICI, autorul unor interesante materiale şi cel care, după plecarea mea din fruntea redacţiei, a preluat conducerea publicaţiei. Perioada colaborării noastre mi-a rămas în amintire prin materiale trimise de DAN(Gheorghe Constantin)   ORGHICI, materiale ce acoperea o plajă largă de domenii, dar care aveau un numitor comun. Fie că era vorba despre scurte ştiri sau notiţe, despre articole de informare sau interviuri, despre eseuri ori despre bucăţi de proză, autorul conferea, voluntar sau involuntar, adevărate valenţe literare fiecărei scrieri. Avea (şi are încă, bineînţeles) un stil de redactare a materialelor ce se află la graniţa dintre literatură şi publicistică, cu o uşoară înclinare a balanţei spre primul domeniu. Stilul nu e întotdeauna privit cu indulgenţă (mulţi afirmă că ar trebui tranşată o prăpastie între literatură şi publicistică), însă oferă un farmec aparte publicaţiilor care se încumetă să-l adopte, mai ales că, în perioada actuală contează, sau ar trebui să conteze, mai mult modul în care oferi informaţia decât rapiditatea cu care o faci publică.

Cunoscându-i experienţa profesională, în calitate de redactor sau colaborator al mai multor publicaţii (redactor al revistei literare online „Visul”, al revistei „Repere Culturale” Orăștie; al ziarului „Expresul de Orăştie”, al publicației creștine „Calea, Adevărul și Viața”;  colaborator al ziarul „Expresul de Hunedoara” şi al „Gazetei de Hunedoara”), dar şi pe cea editorială (el este şi autorul unor volume, precum Vise (ne)însemnate, Orăştie, 2005, Izvoare de timp sub trunchi de vremuri, Orăştie, 2009, Florilegiu-proză scurtă, coautor, Orăştie, 2010, Despărțiri de plural sau ieșiri din sistem-antologie, coordonator Eugen Evu, coautor, Deva, 2010).

 

Daniel I. Iancu

redactor-şef al publicaţiei Expresul de Orăştie în perioada aprilie – iunie 2009

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Omul

Când am pus în practică idea de a înființa Expresul de Orăștie,am contat pe colaborarea unor oameni pricepuți în ale scrisului.

Așa a început colaborarea cu Dan Orghici,la început ca redactor apoi ca redactor șef.

Articolele sale pline de conținut au dat consistență publicației.

 

Tordeki Eugen

Director și inițiatorul ziarului Expresul de Orăștie

 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Mărturiile unui suflet neobosit

 

Pentru orăştieni, şi nu numai, cartea d-lui Dan Orghici Fumuri de „palian” reprezintă o mărturie de suflet care ne face să vedem orașul Paliei asemenea unui lăcaş de cultură cu rădăcini adânc înfipte în pământ pur românesc, burgul Paliei fiind aşa cum îl prezintă autorul ,,Oraşul în care trăiesc cu aerul bonom de odinioară, oraşul meu pierdut în praf de istorie, vag parfum de lăcrimioare în amestec fără noimă de praf de molii şi un uşor iz de carte veche, cam asta e. […] Oraşul meu, binecuvântat loc, ce parcă-i străjuit de munţi, păstrează în amintirea străzilor vechi durerea sufletelor pierdute pentru libertatea, pe care în zilele târzii ale toamnei, copacii o plâng. Clădiri obosite de timp ce stau pe străzi și parcă străjuie liniștea absentă a oraşului, frunze-n furtuni neobosite, care zboară pe deasupra frunţii bătrâne a acestuia ca niște fantome. Praf cu aer de nobleţe, praf de anticariat.

Scriitura se constituie ca o punte de legătură între trecut, prezent şi viitor, căci  ,,amintirea trecutului este ca o piatră de hotar pentru viitor. Nu poţi merge mai departe, în cunoaştere, de nu te uiţi la semnele pe care înaintaşii le-au lăsat”  afirma Dan Orghici. Cuvintele cărţii ne îndeamnă să cinstim istoria noastră, să ne preţuim cultura, să ne întărim credinţa în Dumnezeu.

Şcoala – ca o floare deschisă spre lumea înţelepciunii – este preamărită. Dascălii şi părinţii sunt în opinia autorului îngerii păzitori ai copiilor, cei ce fac ca visele pruncilor pe care îi îndrumă să se deschidă ca niște flori de recunoştinţă ce vor continua să dezvolte măreţia locului în care s-au născut.

Lăcaşele de cultură – bibliotecile, bisericile, casa de cultură, şcoala, muzeul, editurile reprezintă pepiniere în care orăştienii fac ca numele Paliei să nu fie uitat, deoarece mintea şi sufletul celor înzestraţi cu înţelepciune duc mai departe setea de cunoaştere.

Poeţi, scriitori, artişti plastici, folclorişti, personalităţi ştiinţifice, tinere speranţe din oraşul Cosînzenei alături de mici întreprinzători, dar şi oameni politici, toţi sunt amintiţi în cartea d-lui Orgihici, deoarece ei sunt animaţi de dorinţa de libertate, democraţie sau patriotism. Aceste calităţi ale celor mai de seamă personalităţi orăştiene vor reprezenta puncte de plecare, dar şi modele pentru generaţia viitoare, căci trebuie să recunoaştem faptul că societatea românească duce în prezent lipsă de modele. Din acest punct de vedere iniţiativa autorului de a prezenta personalităţi locale nu poate fi decât lăudabilă.

Mergând ,,pe drum în sus cu Mântuitorul Isus”  autorul conchide că în viaţă, sufletul omului se deschide spre credinţa adevărată, lăsând lectorului maxima ,,Nimic fără Dumnezeu”, îndemn ce ar trebui urmat de toţi oamenii pentru a trăi în lumina cea adevărată. Sunt amintite astfel numeroase momente din viaţa religioasă a Orăştiei, ce se creionează ca îndemnuri la credinţă.

Spirit civic neobosit, autorul biciuieşte tarele lumii în care trăieşte şi mai ales neputinţa concetăţenilor săi care uită adeseori că omul este o fiinţă socială. Stilul devine pamfletar, observaţiile sarcastice se conturează ca dorinţe la schimbarea în bine.

Ancorat în realitatea timpurilor în care trăieşte autorul nu poate fi indiferent la schimbările din viaţa politică. El acuză politicienii de paie, ironizează sau deplânge figuranţii de carton din societatea românească şi din conducerea locală, însă nu uită să preamărească omul ales ce respectă slujba sa pentru binele poporului. Abordează de asemenea şi problematica votului, îndeamnă oamenii să participe activ la viaţa politică.

Cu siguranţă spiritul neobosit al cârcotaşului cu ,,fumuri de palian” este mereu în căutarea de înălţare spirituală, căci ,,omul caută mereu fericirea, dar unde o găseşte? Sufletul său este însetat de această căutare, dar pentru a o găsi trebuie să fie înţelept…” . Îndemnul meu pentru autor este să rămână asemenea lui Sisif, fericit în eternitatea muncii sale, îndrăzneţ ca Icar, dar mai ales să-şi păstreze mereu iubirea pentru locul natal. Oriunde îl vor purta paşii îi doresc să regăsească mereu drumul spre Itaca, fiindcă va fi împlinit doar ,,înapoi la Orăştie, acolo unde s-a născut timpul”.

Cartea Fumuri de „palian” nu se putea încheia mai bine decât cu o reflexie a ceea ce reprezintă Orăştia pentru autor sau poate pentru fiecare din noi: ,,Avem oameni minunaţi, care puşi la treabă, ar scoate mult din dânşii, avem scriitori, pictori, muzicieni, editori, fotografi, dar nu avem o revistă orăştiană. Avem cântăreţi minunaţi de diferite genuri muzicale, pe scene avem doar romanţe şi muzică populară. Avem dansatori şi trupă de teatru, aveam cândva. Avem o Casă de Cultură (ce-i drept, arată ca acu’ 100 de ani). De ce nu o punem în valoare? Oare de ce nu se uită nimeni în ograda confraţilor de la alte aşezăminte de cultură din judeţ? […]

Avem tineri dornici de afirmare, dar cine să-i bage în seamă dacă nu au afinităţi populare şi populiste. Ne lipseşte, categoric, cultura artei, ne lipsesc cenaclurile, acele minunate locuri de întâlnire şi formare ale actului cultural. Nu avem grandoarea culturii, deoarece totul se face dispersat şi fără finalitate, iar actul de cultură la care nu este invitat un om politic să şi vorbească, nu se regăseşte. Petrecerile mondene ce se doresc spectacole cu iz politic, preschimbă zi de zi actele culturale transformându-le în divertisment ieftin, în circ de prost gust. Lansările de carte sunt ceva la care trebuie să fiu de faţă (poate dă o carte gratis). Teatru şi film vedem în alte localităţi sau poate mai bine la televizor; de este vreo galerie de artă plastică, mă duc ca să mă vadă lumea”.

 

Dimulescu  Rodica

Redactor – corector  al publicației „Bună ziua, Orăștie”

 

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

 

Notă de cititor

 

Îmi este greu să scriu despre cărțile pe care le-am citit – prefer să le port în suflet, să  mă gândesc la ele, să le trimit mai departe în lume. Îmi este greu să scriu despre oamenii lângă care trăiesc – prefer să îi văd în fiecare zi, să schimbăm saluturi și zâmbete, contopindu-ne toți în freamătul blând al orașului.

Și iată că acum asta încerc să fac – să scriu despre o carte și despre un om care ne-a cuprins pe toți in paginile ei. Pe cei maturi , împăcați cu puținul pe care l-au făcut, pe cei aflați la început de drum, cu curajul și credința lor că vor putea face mai mult, cei care alergă și cei care merg încet, cei care visează și cei care nu mai cred în vise, profesorul și muncitorul … noi, oamenii acestui oraș liniștit și cuminte. Am recunoscut străzile, bisericile, locurile și oamenii, am regăsit zgomotul de fiecare zi al orașului și liniștea atâtor inserări, micile denivelări din pavaj, cafenelele, tristețile provinciale. Si întrebările care ne frământa pe fiecare dintre noi, neliniștile și speranțele pe care le purtam ascunse fiecare în suflet.

Poate că acum, după ce am devenit personajele vii ale acestei povești vom putea să ne privim unii pe alții cu mai multa înțelegere, iubind împreună orașul care ne învăluie pe toți in „Fumuri de Palian”.

 

Cornelia Pistol

 

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s